Nu stiu in general pentru ce folosesc oamenii bloguri si nu ma intereseaza in mod deosebit. Eu mi-am facut acest cont pentru a-mi descarca intr-un fel frustrarile ( nu va cacati pe voi, toata lumea are d-astea. E ca si cum ati zice ca nu va mancati mucii cand erati mici. Stiti bine ca toti faceati asta : ).
O sa incep cu un subiect banal probabil discutat si rasdiscutat de toti “neintelesii” generatiei noastre (’89 si aia din juru lor). Conditia unui adolescent in aceasta tara, ce asteptari poate avea si cum va fi viitorul acestuia comparativ cu aceste asteptari. Nu pot vorbi decat despre ce vad cu ochii mei asa ca ma voi baza in special pe ce se intampla in mediul meu. Dupa cum vad eu lucrurile, din ce in ce mai accentuat, societatea noastra se imparte in categorii tot mai mult diferentiate unele de altele.
Exista un grup destul de mare de copii / adolescenti “alesi”: cei care au parintii in cine stie ce functii sau ai caror parinti sunt patroni ai cine stie caror firme. Acesta este grupul de persoane care nu trebuie sa se ingrijoreze aproape deloc pentru ce vor face in viata pentru ca planul lor profesional este foarte bine trasat de catre parintii lor. 90% din aceste persoane se complac in situatia asta, fara a-si bate prea mult capul cu lucruri de genul ce ar vrea ei cu adevarat sa faca pe plan profesional. Au mama si tata bani, imi dau bani, imi iau masina, tot ce trebuie sa fac yo e sa ajung din cand in cand la scoala ca sa nu se supere sponsorii si in rest sa stau in cluburi bengoase si sa sparg paraii pe bautura si fetite (sau bautura si baietei, nu discriminam desigur). Dupa cum vad eu lucrurile, cam asa sta treaba cu aceasta viitoare clasa de sus.
Desigur exista si cealalta extrema, care cuprinde un numar aproximativ egal de copii cu cel mentionat mai sus. Acestia sunt cei ai caror parinti un prea se ocupa de educatia sau de viata lor in general, (sau din cine stie care alte motive) sunt cei lasati mai mult sau mai putin de capul lor. 90% din acestia (exceptandu-i pe cei care chiar se chinuie pentru a-si depasi starea) de asemenea se complac in aceasta situatie, se lasa de scoala cat mai devreme cu putinta pentru a se bucura de “micile distractii” ale vietii, ajungand la un moment dat sa-si castige existenta din ce apuca, iar mai tarziu rupandu-si spatele 12 ore pe zi pentru un salariu care nici pe departe nu-i poate intretine pe ei sau pe familiile lor.
Cine mai ramane acuma? Noi, asa-zisa majoritate (sau poate nu?). Avem parinti carora le pasa, fara prea multe posibilitati, care se chinuie sa ne dea de mancare si sa ne tina in scoala, pentru un scop pe care nici ei nu-l prea inteleg dar deh.. il au in sange: supravietuirea (din cate vad eu, in ziua de azi si in aceasta tara, cam acesta este intelesul pe care il capata cuvantul “supravietuire”). Noi mergem la scoala, respectam majoritatea regulilor orbeste cu frica in san, frica de a nu ajunge sa nu ne putem intretine intr-o buna zi. Terminam scoala, mergem la facultate, de asemenea pupand in cur in stanga si in dreapta ca sa ajungem apoi la apogeul pupatului in cur si sa ne angajam: practic sa ne vindem cam jumatate din viata pe mancare, un adapost, haine si mofturile copiilor nostri, incercand sa le facem macar lor acei cativa ani de copilarie sa merite tinuti minte, asa cum la randul lor probabil au facut parintii nostri pentru noi.
Cui si de ce vindem noi aceasta semnificativa parte din viata noastra? Ne vindem celor din clasa de sus, celor care in mare proportie, au ajuns acolo altfel decat prin munca cinstita si in mod ciudat, desi noi le dam lor majoritatea timpului si energiei noastre, ei sunt rasplatiti mult mai mult decat noi. Sistemul nostru perfect (pe care din cate vad nimeni nu il contesta sau nu are curajul sa il conteste) permite acestui lucru sa se intample. Nu am intrat in amanuntele legate de cum unii au ajuns sa faca parte dintr-o clasa sau alta ca nu mai conteaza. Suntem acolo deja. Si totusi mie nu mi se pare deloc corect. Acesta este viitorul asupra caruia majoritatea copiilor privesc in aceasta tara, in acest moment. A-si vinde aproape tot timpul lor, toata viata lor pentru ca altii sa fie fericiti si sa se bucure de acea viata.
Acesta fiind un caz totusi acceptabil, exista categoria a doua, despre care am vorbit mai sus, care e in pericol sa moara de foame desi nu merita acest lucru. Dupa parerea mea nici un om care doreste sa munceasca, sau chiar munceste la fel de mult ca oricine altcineva, nu merita sa fie lasat sa moara de foame sau sa se chinuie sa-si duca zilele pana la capat dintr-un salariu mizer.
Cum am zis mai devreme, nu consider ca este corecta toata treaba asta si in loc sa urmarim orbeste niste reguli care probabil au fost puse acolo doar pentru a ne tine in continuu in acest cerc de “te nasti – muncesti - te caci – mori”, nu zic sa iesim acum in strada si sa batem bogatasi (inca), ci pur si simplu sa punem sub semnul intrebarii macar, (pentru un inceput) tot ce ni se pare ca e nedrept sau orice ni se zice sa facem, fara a ni se explica rostul acelei actiuni. Stiu ca probabil o sa va ganditi ca plm, treaba cu clasele, saracii, bogatii, etc e de cand lumea si pamantul. Dar nu inteleg de ce trebuie sa fie asa si in continuare.
Scuze daca dupa ce ati citit asta ati constatat ca a fost o pierdere de timp. In viitor nu mai intrati.
